Atunci când cinci puncte de pe o mână nu înseamnă numai un tatuaj

Acest text este radiografia unui stil de viață: FURTUL 

            1968. Nicolae Dumitrescu își petrece ultima zi la casa de copii din Siliștea-Gumești. Are 15 ani și de tot atâția se zbate între copilărie și drumuri Sibiu-Râmnicul Vâlcea și acum, sătucul lui Marin Preda.Părinții lui au sfârșit într-un accident când el era prea mic ca să poată sufla prima lumânare de pe tortul lui. Pe frați nu i-a mai văzut de mulți ani. Nicu este unul din cei cinci frați rămași în viață. Au fost șapte dar boala a răpus doi dintre ei. Vasile, fratele lui Nicu, a copilărit în aeleași case de copii dar a împlinit 18 ani și trebuie să se descurce de unul singur.

 La fel și Nicu, care nu se poate obișnui cu ideea că nu va beneficia de o garsonieră pentru nefamiliști. Are un frate pe care nu îl mai poate ascunde și asta îl obligă să se gândească ce are de făcut cu viața lui. Cu un nod în gât dar îndeajuns de nervos încât să nu își lase lacrimile să-i strice imaginea dură, merge în dimineața acelei ultime zile în biroul inspectorului de învățământ, Nicolescu. La cei aproape 18 ani este destul de anemic. Hainele prea largi nu se așază uniform pe trupul lui zvelt. Pare nebun. Încă câteva cuvinte și este trimis la școala de corecție. A îndrăznit să își facă singur dreptate și l-a costat scump.

Îndrăzneala și încăpâțânarea nu l-au ajutat de data asta, așa că este nevoit să plece la școala de corecție întrucât inspectorul Nicolescu nu concepea ca un copil să își ceară drepturile cu atâta îndârjire. Rămâne la școala de corecție un an de zile timp în care se izolează complet. 

Se trezește într-o societate pe care nu o înțelege.Începe să se gândească din ce in ce mai des la întrebarea ”De ce alții sunt fericiți și eu nu?”.

Are 16 ani când pleacă de la școala de corecție.Vreme de câteva luni, ceea ce pentru unii înseamnă ”afară” pentru Nicu devine casă. Doarme sub podul de la Basarab, în gară sau în parcuri. În cele din urmă ajunge să fure. Îi este foame dar și ciudă că nu are nimic.A țintit destul de umil. Câțiva zeci de lei și niste mâncare dintr-un magazin. Este prins și condamnat la 20 de luni de închisoare. Suficient timp să își pună ordine în gânduri. Are 19 ani și patru pereți reci și acoperiți de mucegai. Își aduce aminte că a îndurat  bătăi, frig, batjocură și mâncare fără nici un gust.Toate acestea sunt elementele care conturează imaginea dezolantă a unei adolescențe ratate. Este privit ciudat de cei cinci colegi de celulă. Își ispașește cuminte pedeapsa și nu dă motive de ceartă. Nici măcar nu atrage atenția asupra lui.

O iubire și un anturaj toxic 

În 1970 este liber. În piață la Obor o cunoaște pe Ana, fata pe care o iubește nespus. Din acea zi își duc împreună crucea unei sărăcii oarbe. Nicu simte că trebuie să îi asigure decența iubitei sale așa că se angajază la o uzină de vagoane. Nu stă mult. După ce crede că a studiat pe îndelete vagoanele pleacă și se aruncă într-un anturaj toxic. Are un plan măreț pe care nu îl poate duce la bun sfârșit alături de oameni slabi-de-înger.

Este lider de grup așa că nimic nu poate să îi încurge mersul lucrurilor atent gândite. Mândru, își coordonează echipa să vandalizeze și să jefuiască vagoanele care staționau pentru control câteva minute, pe un deal înconjurat de păduri din apropierea Bucureștiului. Tot ce furau, obiecte și haine scumpe, din export, erau depozitate într-un loc atent ales din pădurea alăturată. Afacerea, așa cum o numește Nicu, merge ca unsă timp de câteva luni. Reușește să vândă seara ceea ce ”muncește” pe timpul zilei. Jaf după jaf,vânzare după vânzare, ajunge la două milioane de euro. Ambițios, își ridică o casă pe care o trece pe numele Anei, în semn de recunoștință pentru că i-a fost alături. Nu se bucură mult de casă. În 1973 este denunțat de un prieten și închis din nou. De data asta la Văcărești. Sentința- un an și jumătate. Suprinzător, Nicu este foarte fericit. El și-ar fi dat mai mult. La Văcărești își face prieteni și încearcă să se integreze printre oameni. În fond, nu are de ales.

 25 nu reprezenta vârsta ci numărul bastoanelor încasate 

            Ca și cum scenele din viața lui ar lua-o mereu de la capăt, peste câțiva ani de libertate, fură  și sfârșește iarăși în ”pivnița rece”. Fură pentru că Ana îi vinde casa iar el se trezește în casă cu niște străini. Podul de la Basarab devine din nou ”acasă”. Frig, bătăi, barjocură. Trăiri pe care le cunoștea deja.

De data asta,  destinația este Poarta Albă. Are 25 de ani și este ”om al pușcăriei” spune Nicu. Cu siguranță nu va uita niciodată chipul maiorului Crăciunescu, ”cel mai de temut milițian”. Urmele de pe corp îi aduc aminte că 25 nu mai reprezenta vârsta ci bastoanele încasate chiar și fără motiv. Mărimea de la pantofi era și ea o unitate de măsură pentru evidența loviturilor. Se obișnuiește și cu asta iar cei trei ani la Poarta Albă se încheie.

Ca niciodată, Nicu vrea să își revadă frații. Reușește să îi găsească pe unii dintre ei dar nu să relege relația. Renunță să mai stea sub poduri se plimbă dintr-un oraș în altul cu trenul. Ajunge la Constanța. Reușește să facă rost de ceva bani de la niște prieteni, foști deținuți la rîndul lor. Își petrece zilele pe plaja de la hotelul Perla, pe la Casino, iar seara servește cina la terasă alături de ”lumea bună”.

            Nici el nu știe ce îl îndeamnă, nevoia, plictiseala sau obișnuința, și fură din nou. Ceasuri scumpe, ochelari de soare și bani sunt acum pe lista lui. Ca odinioară, își ascunde lucrurile printre  copaci. De data asta nu mai ajunge să le vândă. Este prins de doi stundeți care l-au urmărit, l-au bătut și l-au dat pe mâna miliției. Numele casei se schimbă. Acum, Jilava. Vara lui ’74.  Stă aici aprope doi ani. ”Exterminare în masă”. Fortul 13 al penitenciarului Jilava îl face să îi fie dor de Văcărești sau Poarta Albă.

Dimineața începe la șase cu arpacaș și apă la micul-dejun. Nicu tace resemnat. Auzise că dacă se plânge de condiții, milițianul Amărioarei,care deținea o listă impresionantă cu deținuți maltratați, desfigurați sau chiar morți în bătaie, va mai bifa unul. Decât asta, Nicu preferă să se plimbe de dimineața până seara într-o cameră goală, ”camera-cavou”, așa cum o numeau deținuții. S-a întâmplat să îl doară picioarele și s-a sprijinit de un perete câteva secunde. Bătaia și umilința au dictat fără drept la replică.

Înțelege că nu este cel mai potrivit loc unde își poate spune părerea așa că încearcă să se imprietenească cu un milițian care ”avea fața mai blândă”. Ajunge să lustruiască ghete ca să primească câteva țigări.Este mutat de la un penitenciar la altul în condiții inumane. 100 de oameni înghesuiți într-un vagon de 40. Geamuri aburite de căldură.

Scapă din iadul Fortului. Este din nou om liber. Tot din nou, încearcă să reia legătura cu rudele și astfel că ajunge la un nepot cu care se imprietenește rapid.

Anul 2011. Este dimineață  și își servesc împreună cafeaua la o terasă. Lângă ei, un domn îmbrăcat la costum care le aude povestea și îi poftește la masa lui. Este actor. Impresionat de povestea lor îi găzduiește la fiica lui, Irina. Nicu este copleșit. O cameră, un pat, frigiderul plin, căldură, curățenie și mai mult, singuri în casă. Nu îi vine să creadă și pentru un timp trăiește o viață pe care unii ar numi-o ”normală”. 2011, ”cel mai fericit an”. Reușește, cu ajutorul actorului de la terasă, să se angajeze la TNB. Irina se îngrijește în continuare de ei și decide să îi mute într-un apartament mai mare. Nicu nu mai vrea, îi lipsește viața de voyager. Ori asta, ori moartea soțului Irinei îl împiedică să mai îngreuneze și el situația.

            Viața lui este o continuă călătorie. Cu banii strânși de la TNB se urcă în tren și vede aproape toată România.O vreme îi este bine. Cunoaște un preot cu care stă de vorbă. Ochii lui nu au fost singurii care i-au furat privirea. Tablourile frumos pictate i-au căzut cu tronc lui Nicu. Le-a furat și se trezește din nou la Jilava. De data asta, sentința este de un an de zile. Are 66 de ani și cinci puncte pe mâna stângă. Pentru unii, cinci condamnări, pentru el, ”singur între patru pereți”.

            Astăzi, poartă un hanorac albastru-deschis pe care scrie mare David Guetta. Să fi ajuns melodiile lui Guetta la Jilava și și-a făcut și fani? Părul cărunt și destul de lung îi acoperă o parte din ochelari și din fruntea ridată. Este încă zvelt. Personalul penitenciarului îl laudă cât de harnic este. Acum dă jos faianța de pe holuri. Șeful de penitenciar îl consideră un om care a furat din obișnuință:” ăsta a fost stilul lui de viață”. Lui Nicu nu îi este rușine și nici greu să-și povestească viața. Dar suspină adânc după ce recită romanul vieții lui în timp ce spune: ”Acum că ți-am povestit povestea, îmi doresc s-o schimb!”